Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 10 din 5 ianuarie 2012
Emitent
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂRE
din 19 iulie 2011
în Cauza Rupa împotriva României (nr. 2)
Strasbourg
(Cererea nr. 37.971/02)
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Rupa împotriva României (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la 21 iunie 2011,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 37.971/02) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, dl Vili Rupa (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 12 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de Dan Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, dl Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 23 februarie 2010, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, 6 §§ 1 şi 3 c) şi 13 din Convenţie, astfel cum au fost invocate de reclamant în formularul de cerere. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Hunedoara.
A. Originea cauzei
5. Reclamantul este înscris la Direcţia de muncă şi protecţie socială ca persoană cu handicap de gradul II.
6. În noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, în timp ce ieşea dintr-un bar împreună cu alte 3 persoane, reclamantul a fost interpelat de o patrulă de securitate formată din 2 agenţi de poliţie (C.D. şi E.A.) şi 2 jandarmi, care sosiseră la faţa locului cu două autovehicule particulare. Agenţii de poliţie i-au cerut să prezinte actele de identitate.
Reclamantul a refuzat, replicând că era bine cunoscut de agenţii de poliţie din Hunedoara. Drept urmare, C.D. ar fi scos pistolul şi l-ar fi ameninţat pe reclamant. Agenţii de poliţie au insistat în demersurile lor, ameninţând reclamantul cu o amendă. Reclamantul s-a înfuriat şi l-a lovit pe E.A., care a căzut. Reclamantul a spart geamul portierelor din dreapta autoturismului lui C.D. şi apoi a plecat de la faţa locului.
B. Cercetarea penală împotriva reclamantului
7. Convocat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara în legătură cu incidentele din noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, reclamantul s-a prezentat la 27 septembrie 2000. Într-o declaraţie olografă, acesta a declarat că agenţii de poliţie erau în stare de ebrietate, că îl ameninţaseră şi că nu îşi mai amintea ce se întâmplase în continuare.
În aceeaşi zi, reclamantul a fost informat cu privire la drepturile sale şi ulterior a fost interogat în prezenţa lui C.R., avocatul numit din oficiu în aceeaşi zi pentru a-l asista pe reclamant, care îl acceptase în calitate de apărător, în lipsa mijloacelor pentru a angaja un avocat ales. Reclamantul a reiterat în declaraţie faptul că agenţii de poliţie erau în stare de ebrietate.
8. La data de 28 noiembrie 2000 a fost începută urmărirea penală împotriva acestuia şi procurorul l-a audiat a doua oară pe reclamant, asistat de L.B., avocat desemnat din oficiu. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, procurorul i-ar fi refuzat asistenţa din partea unui avocat ales. Acesta pretinde, de asemenea, că a fost bătut de poliţişti mascaţi în biroul procurorului, în prezenţa lui L.B., care nu a reacţionat.
Guvernul contestă aceste acuzaţii.
9. În aceeaşi zi, reclamantul a fost arestat preventiv în centrul de detenţie al Comisariatului de poliţie din Hunedoara. Pe mandatul de arestare, acesta a menţionat că fusese arestat fără prezenţa unui avocat.
10. În cursul urmăririi penale reclamantul a fost supus unui examen psihiatric. Laboratorul Judeţean de Medicină Legală Hunedoara a stabilit că reclamantul prezenta o „tulburare severă a personalităţii de tip excitabil-impulsiv şi antisocial, cu grave tulburări comportamentale“. Drept urmare, raportul de expertiză a concluzionat că la momentul faptelor discernământul reclamantului era diminuat.
11. Prin rechizitoriul din 29 noiembrie 2000 reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Judecătoriei Hunedoara. Acesta era acuzat de ultraj verbal la adresa unui poliţist şi de ultraj cu violenţă împotriva unui poliţist, precum şi de distrugere.
12. La data de 1 decembrie 2000, la sosirea sa în închisoarea Bârcea Mare, a fost întocmit la spitalul închisorii un certificat medical care atesta că reclamantul era sănătos. În certificatul respectiv nu a fost menţionată nicio urmă de rană.C. Procedura penală în faţa instanţelor naţionale
13. La termenul din 14 decembrie 2000 în faţa Judecătoriei Hunedoara, reclamantul, asistat de un avocat desemnat din oficiu, B.E., şi-a manifestat dorinţa de a fi asistat de avocatul D.E., dar, în cele din urmă, la data de 11 ianuarie 2001, a încheiat un contract de asistenţă juridică cu avocatul P.M.
14. Interogat la 11 ianuarie 2001 în faţa instanţei, reclamantul, asistat de P.M., a reiterat versiunea sa asupra faptelor. Acesta a menţionat că îi dăduse doar o palmă lui E.A., care, la momentul incidentelor, era în stare de ebrietate. Reclamantul a adăugat că s-a prezentat de bună voie în faţa procurorului pentru a fi audiat. În plus, s-a plâns că fusese bătut în biroul procurorului în cursul interogatoriului şi că fusese împiedicat să angajeze un avocat. De asemenea, acesta a susţinut că era „handicapat mintal“.
Cei doi agenţi de poliţie, C.D. şi E.A., au fost, de asemenea, audiaţi de instanţă.
15. La 25 ianuarie şi 8 februarie 2001 cei 4 martori prezenţi la momentul faptelor au declarat în faţa instanţei că poliţiştii nu se prezentaseră, că erau în stare de ebrietate, că E.A. fusese nepoliticos cu ei, că îl ameninţase pe reclamant cu pistolul şi că îl amendează; că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta nu îi ameninţase pe poliţişti, dar că îi dăduse o palmă lui E.A. În plus, martorul S.C. a declarat că în cursul cercetării fusese obligat de procuror să dea declaraţii împotriva reclamantului.
Jandarmii au negat că poliţiştii consumaseră alcool în acea noapte sau că fuseseră agresivi cu reclamantul.
16. În cursul dezbaterilor E.A. a prezentat un certificat medico-legal emis la data de 19 septembrie 2000, prin care se constatau leziunile cauzate de reclamant. Conform certificatului, poliţistul prezenta o „otită traumatică dreapta, o posibilă ruptură a timpanului“, leziunile puteau data din 18 septembrie 2000 şi necesitaseră 16-17 zile de îngrijiri medicale.
17. La 15 februarie 2001, fondându-se pe declaraţiile reclamantului şi ale martorilor, precum şi pe concluziile certificatului medico-legal din 19 septembrie 2000, instanţa l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 6 luni de închisoare cu executare, sub acuzaţia de ultraj asupra unui poliţist şi ultraj cu violenţă. Aceasta l-a obligat, de asemenea, să urmeze un tratament medical până la însănătoşire.
Instanţa a reţinut că reclamantul refuzase să prezinte actele poliţistului, care, în consecinţă, îl avertizase că îl va amenda; că reclamantul se enervase şi începuse să insulte şi să ameninţe poliţiştii şi că, după ce fusese ameninţat la rândul său cu pistolul de către C.D., îi dăduse o palmă lui E.A. şi spărsese geamul portierelor de pe partea dreaptă a autoturismului lui C.D.
18. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând să fie achitat, pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj nu erau întrunite în speţă. Acesta a considerat că fusese provocat de poliţiştii care erau la curent cu starea lui de sănătate şi a reiterat faptul că martorii confirmaseră, în faţa judecătoriei, versiunea sa privind faptele.
Prin Hotărârea din data de 14 ianuarie 2002, Tribunalul Hunedoara a respins apelul reclamantului ca nefondat. Tribunalul, întemeindu-se pe documentele din dosar şi pe declaraţiile făcute de martorii pe care i-a audiat, a considerat în fapt că reclamantul a recunoscut că avusese un comportament agresiv faţă de poliţişti, astfel cum rezulta din probele administrate, şi a concluzionat că judecătoria apreciase corect faptele. La prima audiere reclamantul a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, V.B., şi, ulterior, de avocaţii aleşi, întâi S.E., iar apoi S.G.
19. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, solicitând să fie achitat, pe motiv că poliţiştii abuzaseră de funcţia lor şi că, prin urmare, nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj. Recursul reclamantului a fost redactat de un avocat ales, G.S., dar, în faţa curţii de apel, acesta a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, M.S.
Recursul a fost respins ca nefondat prin Hotărârea definitivă din 14 martie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, redactată la data 18 aprilie 2002. Curtea a considerat că acuzaţiile reclamantului, conform cărora acesta fusese agresat de poliţişti, nu erau justificate.
20. Reclamantul a fost deţinut între 28 noiembrie 2000 şi 27 mai 2001, dată la care a fost eliberat, după ce executase în întregime pedeapsa.
21. La 19 şi 26 februarie 2001 reclamantul a fost îngrijit la infirmeria penitenciarului pentru o nevralgie intercostală.
22. În timp ce reclamantul se afla în închisoare, Comitetul Helsinki România i-a făcut o vizită, în urma căreia a fost întocmit un raport privind situaţia sa. În concluziile acestui raport, comitetul a reţinut următoarele, în privinţa agresiunilor la care ar fi fost supus reclamantul cu ocazia audierii sale de către procuror la data de 28 noiembrie 2000:
„Vili Rupa are o listă de cinci martori care l-au văzut când a fost adus la închisoare şi care pot confirma că prezenta urme de agresiune (S.U., F.B., G.S.P., N.S. şi C.D). […] G.S.P. […] a confirmat că îl văzuse pe Vili Rupa la sosirea acestuia în închisoare şi că acesta prezenta urme vizibile de lovituri la cap […]. ”
23. Guvernul contestă caracterul pertinent şi obiectiv al acestui raport, în măsura în care reprezentantul reclamantului în faţa Curţii este, de asemenea, membru al acestei ONG.
D. Plângeri penale privind relele tratamente
24. La data de 29 martie 2002 reclamantul a adresat procurorului general o plângere împotriva procurorului care îl audiase la data de 28 noiembrie 2000. Acesta pretindea că în biroul procurorului şi în prezenţa lui L.B., avocatul desemnat din oficiu, poliţişti mascaţi îl bătuseră, aplicându-i lovituri cu picioarele în cap şi în coaste.
Plângerea sa a fost trimisă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
25. La data de 24 mai 2002 procurorul i-a audiat pe A.R. şi L.T., 2 avocaţi care au declarat că au fost desemnaţi din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant în cursul anchetei penale. Aceştia au declarat că reclamantul nu fusese agresat în prezenţa lor şi că, prudent cu privire la boala reclamantului, procurorul fusese atent cu el pentru a evita să îl provoace.
În aceeaşi zi parchetul a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în cauză, considerând, în lumina declaraţiilor avocaţilor numiţi din oficiu şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procedura penală împotriva reclamantului, că acuzaţiile acestuia de rele tratamente erau nefondate.
Tot la data de 24 mai 2002 procurorul i-a trimis reclamantului o scrisoare prin care l-a informat cu privire la rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în cauză, în măsura în care acesta considerase că măsurile luate împotriva reclamantului fuseseră legale.Reclamantul nu a primit copia integrală a rezoluţiei procurorului.
26. La 4 aprilie 2004 reclamantul a reiterat plângerea sa, pretinzând că, în biroul procurorului, în prezenţa avocatului desemnat din oficiu, poliţişti mascaţi îi aplicaseră lovituri cu picioarele în cap, nas şi stomac. La data de 26 aprilie 2005 Parchetul de la lângă Curtea de Apel Alba Iulia a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că faptele fuseseră examinate deja de parchet în luna mai 2002 şi că se concluzionase că reclamantul beneficiase de asistenţa unui avocat şi că nu fusese agresat. În aceeaşi zi procurorul i-a trimis reclamantului copia rezoluţiei sale, fără a preciza căile de atac. Adresa la care procurorul a trimis scrisoarea nu corespundea cu cea indicată de reclamant în plângerea sa.
Reclamantul nu a contestat rezoluţia parchetului.
II. Dreptul intern relevant
27. Ansamblul dispoziţiilor relevante din Codul de procedură penală privind căile de atac disponibile pentru a contesta o rezoluţie a parchetului, adică art. 278 şi 2781, introdus de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, sunt citate exhaustiv în cauzele Dumitru Popescu (nr. 1) (nr. 49.234/99, §§ 43-46, 26 aprilie 2007) şi Stoica împotriva României (nr. 42.722/02, § 45, 4 martie 2008).
În plus, Legea nr. 480/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, în vigoare începând din 26 noiembrie 2004, a modificat art. 278 din Codul de procedură penală, pentru a preciza, între altele, că plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a procurorului se depune în termen de 20 de zile de la data comunicării acestei rezoluţii. Aceeaşi lege a introdus obligaţia autorităţilor de comunicare a copiei rezoluţiei prin care se soluţionează plângerea împotriva unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale.
28. Jurisprudenţa şi doctrina sunt unanime în a considera că numărul de zile de îngrijiri medicale constituie elementul hotărâtor pentru încadrarea juridică a atingerilor aduse integrităţii fizice a persoanelor. Din practică şi din doctrină reiese că noţiunea de „zile de îngrijiri medicale“ nu se confundă nici cu perioada de incapacitate de muncă, nici cu cea de spitalizare. Stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale este atributul exclusiv al medicului legist care, în urma unui examen medico-legal, întocmeşte un certificat, ale cărui concluzii sunt necesare instanţelor.
29. Codul de procedură penală prevede, la art. 114-116, că, în cazul atingerii aduse integrităţii fizice unei persoane, organele de urmărire penală pot solicita medicilor legişti să efectueze o examinare medico-legală a urmelor prezente pe corpul victimei.
30. La momentul faptelor, activitatea de medicină legală era reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală şi de regulamentul adoptat la 7 septembrie 2000 în comun de Ministerul Justiţiei şi al Sănătăţii privind procedura de efectuare a expertizelor medico-legale.
31. Acest ultim text prevede, la art. 15, că examinarea medico-legală în vederea întocmirii unui certificat medico-legal trebuie să fie efectuată înainte de dispariţia leziunilor şi, în orice caz, cel târziu la 30 de zile de la data agresiunii.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie sub aspect material
32. Reclamantul se plânge că a fost bătut, la data de 28 noiembrie 2000, cu ocazia audierii sale de către procuror, şi că, fiind plasat în detenţie imediat după agresiune, autorităţile l-au privat de orice posibilitate de a se prezenta în faţa unui medic pentru constatarea leziunilor sale. De asemenea, invocă absenţa eficienţei anchetei efectuate de parchet ca urmare a acuzaţiilor sale de rele tratamente. Acesta invocă art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A.Asupra admisibilităţii
33. Guvernul invocă, în primul rând, neepuizarea căilor de recurs interne. Acesta arată că reclamantul şi-ar fi putut atinge scopul utilizând calea de atac prevăzută de art. 278 şi 2781 din Codul de procedură penală, introducând, în speţă, o acţiune în faţa instanţelor interne împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale din 24 mai 2002 şi 26 aprilie 2005 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia. Guvernul consideră că acţiunea prevăzută la articolele sus-menţionate era suficientă, accesibilă şi eficientă în sensul art. 35 § 1 din Convenţie.
34. Reclamantul pretinde că nici rezoluţia din data de 24 mai 2002 şi nici motivele invocate de procuror pentru emiterea acesteia nu i-au fost comunicate niciodată, ceea ce a făcut imposibilă exercitarea de către acesta a vreunei căi de atac, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003. Acesta susţine că adoptarea Legii nr. 480/2004 demonstrează că, la momentul faptelor, legislaţia era deficientă şi nu îi asigura persoanei în cauză o apărare efectivă, deoarece aceasta nu putea cunoaşte motivele prezentate de procuror pentru respingerea unei plângeri.
În plus, reclamantul subliniază că Rezoluţia din 26 aprilie 2005 nu i-a parvenit niciodată deoarece procurorul a indicat o adresă greşită. Acesta nu exclude posibilitatea ca scrisoarea să fi fost trimisă în mod deliberat la o altă adresă pentru a-l împiedica să facă plângere împotriva respectivei rezoluţii.
Acesta concluzionează că, având în vedere erorile din comunicarea rezoluţiilor parchetului, termenul pentru contestarea acestor rezoluţii nu a început să curgă.
35. Guvernul admite că Rezoluţia procurorului din 26 aprilie 2005 a fost trimisă la o adresă greşită.
36. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 § 1 din Convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de atac disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse. Totuşi, subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Acest lucru înseamnă că, în special, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi situaţia personală a reclamantului (Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 77, CEDO 1999-V).
37. În speţă, Curtea observă că noua cale de atac citată de Guvern a devenit disponibilă după mai mult de 3 ani de la data faptelor care i-au cauzat prejudicii reclamantului.
38. Curtea nu exclude posibilitatea ca procedura instituită de articolul citat anterior să îi fi permis reclamantului să conteste rezoluţiile parchetului în faţa unei instanţe (mutatis mutandis, Stoica, citată anterior, § 107). Totuşi, pentru acest lucru ar fi fost necesar ca cele două rezoluţii în cauză să îi fie comunicate în mod corespunzător şi rapid, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă (mutatis mutandis, Lupaşcu împotriva României, nr. 14.526/03, § 42, 4 noiembrie 2008).
39. Într-adevăr, scrisoarea pe care procurorul a trimis-o reclamantului la data de 24 mai 2002 nu oferea detalii suficiente cu privire la motivele de respingere a plângerii reclamantului pentru a-i permite acestuia să conteste, dacă era cazul, rezoluţia procurorului (a contrario, Chiriţă împotriva României, nr. 37.147/02, § 100, 29 septembrie 2009).
În plus, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale emisă de procuror la data de 26 aprilie 2005 nu a fost comunicată în bună formă, astfel cum recunoaşte Guvernul.
Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectivă de a utiliza calea de atac invocată de procuror.
40. De asemenea, Curtea observă că, deşi reclamantul a prezentat plângerea sa Judecătoriei Deva, la 11 ianuarie 2001, cu ocazia audierii sale, nici instanţa şi nici procurorul nu au dat curs plângerii sale.
41. În lumina considerentelor precedente şi fără să conteste totuşi principiul eficienţei acţiunii introdus de art. 2781 din Codul de procedură penală, Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, această acţiune nu poate fi considerată adecvată pentru obţinerea unei reparaţii a încălcărilor pretinse.
Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului nu poate fi reţinută.
42. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, urmează a fi declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
43. Reclamantul susţine că există martori care pot confirma leziunile sale, dar că procurorul a refuzat sistematic să îi audieze. În plus, acesta afirmă că, prin contestarea credibilităţii raportului întocmit de Comitetul Helsinki din România, susţinerile Guvernului aduc în mod gratuit atingere atât asociaţiei, a cărei reputaţie este impecabilă, cât şi avocaţilor care lucrează în cadrul acesteia.
De asemenea, reclamantul afirmă că a fost supus unui examen medical abia după 3 zile de la arestarea sa şi că, în orice caz, fişa medicală din data de 1 decembrie 2000 nu dovedeşte absenţa leziunilor. El invocă, în acest sens, hotărârea pronunţată cu privire la cererea sa anterioară înaintată Curţii (Rupa nr. 1, citată anterior, § 145).
44. Guvernul neagă faptul că reclamantul ar fi fost supus unor rele tratamente de către poliţişti. Acesta consideră că reclamantul nu a dovedit acuzaţiile sale, care sunt contrazise de fişa medicală întocmită la data de 1 decembrie 2000 cu ocazia arestării sale şi de rezultatul anchetei desfăşurate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Prin urmare, având în vedere că era vorba despre o simplă acuzaţie de rele tratamente, nedovedită, Guvernul susţine că nu avea obligaţia de a dovedi contrariul, adică absenţa leziunilor. În această privinţă, Guvernul invocă hotărârile Klaas împotriva Germaniei (22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269) şi Irlanda împotriva Regatului Unit (18 ianuarie 1978, § 161 În fine, seria A nr. 25).
2. Motivarea Curţii
45. Curtea face trimitere la principiile generale dezvoltate în jurisprudenţa sa referitoare la problema stabilirii dacă o persoană aflată sub controlul agenţilor statului a fost supusă unor tratamente sancţionate de art. 3 din Convenţie (Rupa nr. 1, citată anterior, paragrafele 93-100). Aceasta aminteşte, în special, că acuzaţiile de rele tratamente trebuie să fie dovedite „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ prin elemente de probă adecvate şi că, în ceea ce priveşte aprecierea probelor, Curtea joacă un rol subsidiar şi trebuie să dea dovadă de prudenţă înainte de a-şi asuma rolul unei instanţe de prim grad de jurisdicţie care trebuie să judece fapte, atunci când circumstanţele unei anumite cauze nu îi impun acest lucru (Rupa nr. 1, citată anterior, § 96; Dumitru Popescu nr. 1, citată anterior, § 61, şi Tahsin Acar împotriva Turciei [MC ], nr. 26.307/95, § 216, CEDO 2004-III).
46. În speţă, Curtea constată, în mod similar Guvernului, că fişa medicală din 1 decembrie 2000 nu menţionează niciun fel de leziune. De asemenea, în afară de declaraţiile şi plângerile reclamantului, singurul element din dosar care indică faptul că acesta ar fi putut fi bătut de poliţişti la data de 28 noiembrie 2000 este menţiunea din fişa medicală întocmită la locul de detenţie, conform căreia acesta a fost tratat pentru o nevralgie intercostală pe 19 şi 26 februarie 2001, ceea ce ar putea dovedi existenţa unei coaste fisurate sau rupte în timpul pretinsei agresiuni. Or, reclamantul a primit îngrijiri abia după 3 luni de la agresiunea pretinsă. Totuşi, acesta nu s-a plâns niciodată de un refuz din partea autorităţilor penitenciarului de a-i oferi îngrijiri medicale în timpul detenţiei sale.
În plus, reclamantul ar fi putut face o radiografie imediat după ce a fost pus în libertate, pentru a evidenţia sechelele din zona coastelor, cauzate de violenţele la care pretinde că a fost supus de poliţişti.
47. De asemenea, Curtea trebuie să observe incoerenţele din declaraţiile făcute de reclamant în ceea ce priveşte tratamentele la care ar fi fost supus: în plângerea sa din data de 29 martie 2002 acesta pretindea că a suferit lovituri la cap şi coaste, în vreme ce, în plângerea sa din 4 aprilie 2004, acesta pretindea că a primit lovituri la cap, nas şi stomac.
48. Desigur, neefectuarea unei expertize medicale în cel mai scurt timp, faptul că procurorul nu a audiat reclamantul sau martorii, precum şi ritmul lent al cercetărilor afectează credibilitatea faptelor stabilite de autorităţile interne. Cu toate acestea, Curtea consideră că aceste aspecte privesc mai degrabă eficienţa anchetei desfăşurate în speţă şi prin urmare că este vorba de o problemă diferită de încălcarea materială pretinsă în temeiul art. 3 din Convenţie; de altfel, Curtea va reveni mai târziu asupra acestui aspect (mutatis mutandis, Dumitru Popescu nr. 1, citată anterior, § 67).
49. Prin urmare, după ce a apreciat toate elementele relevante, Curtea consideră că reclamantul nu a dovedit „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ că, la data de 28 noiembrie 2000, acesta a fost supus de către autorităţi unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie.
Rezultă că, în speţă, nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie sub aspect procedural
50. Reclamantul se plânge de modul în care autorităţile au răspuns acuzaţiilor sale de rele tratamente şi de rezultatul cercetărilor efectuate.
A. Asupra admisibilităţii
51. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, urmează să fie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
52. Reclamantul consideră că ancheta efectuată de procuror ca urmare a acuzaţiilor sale de rele tratamente nu a fost eficientă.
53. Acesta reiterează că parchetul nu i-a audiat pe cei 5 martori menţionaţi în raportul Comitetului Helsinki din România, care ar fi văzut urmele leziunilor sale, nici pe reprezentanţii acestei organizaţii, ceea ce, în opinia acestuia, constituie o eroare evidentă a autorităţilor. În plus, din cei 2 avocaţi audiaţi, A.R. nu îl reprezenta pe reclamant la data de 28 noiembrie 2000 şi dosarul anchetei nu conţinea elemente care să permită stabilirea faptului că L.T. şi L.B. erau aceeaşi persoană, dar că aceasta îşi schimbase numele de familie în intervalul cuprins între cele două date.
54. De asemenea, acesta pretinde că fişa medicală din data de 1 decembrie 2000 nu este utilă, deoarece aceasta nu conţine nicio menţiune privind existenţa sau absenţa leziunilor.
55. Guvernul subliniază că autorităţile nu au rămas inactive, ci au desfăşurat investigaţii aprofundate şi eficiente, examinând toate mijloacele de probă.
56. Acesta susţine, de asemenea, că anchetatorii erau procurori civili care beneficiau de o situaţie de independenţă în raport cu poliţiştii învinuiţi.
2. Motivarea Curţii
57. Curtea a declarat de mai multe ori că, atunci când o persoană afirmă, în mod susţinut, că a suferit din partea poliţiei violenţe ilicite grave şi contrare art. 3, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă de către stat prin art. 1 din Convenţie de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertăţile definite (…) [în] Convenţie“, impune, implicit, deschiderea unei anchete oficiale efective care trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 102, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, şi Georgescu împotriva României, nr. 25.230/03, § 71, 13 mai 2008).
58. În cauză Curtea observă că nici în certificatul medical din data de 1 decembrie 2000 şi nici în fişa medicală întocmită la locul de detenţie nu apărea nicio menţiune privind o eventuală leziune. Totuşi, remarcă faptul că reclamantul a susţinut de mai multe ori, în faţa autorităţilor interne, că a fost supus unor violenţe. Aceasta aminteşte că reclamantul se afla, la momentul faptelor, sub autoritatea statului şi avea mijloace limitate pentru a aduna probe. Curtea consideră că reclamantul a invocat un capăt de cerere justificabil din perspectiva art. 3. Contradicţiile din descrierile oferite de reclamant privind violenţele la care acesta pretinde că fost supus nu pot schimba această concluzie [a se vedea supra, § 47, şi, mutatis mutandis, İpek împotriva Turciei, nr. 25.760/94, § 116, CEDO 2004-II (extrase) şi Dumitru Popescu nr. 1, citată anterior, § 56].
59. Curtea reţine faptul că reclamantul a adus de 3 ori plângerea sa în atenţia autorităţilor: în faţa judecătoriei la data de 11 ianuarie 2001, apoi în faţa parchetului la data de 29 martie 2002 şi la data de 4 aprilie 2004. Doar plângerea sa din 29 martie 2002 a generat o anchetă efectuată de procuror. Totuşi, urmează să stabilească dacă această anchetă a fost efectivă (Georgescu, citată anterior, §72).
60. Curtea constată că reclamantul a sesizat procurorul după mai mult de un an de la incidente, ceea ce afectează calitatea probelor care pot fi strânse de anchetatori. Totuşi, reclamantul se plânsese deja autorităţilor competente la mai puţin de două luni de la violenţele pretinse, cu ocazia înfăţişării sale în faţa judecătoriei, la şedinţa de judecată din 11 ianuarie 2001.
61. În ceea ce priveşte această şedinţă, care a fost prima ocazie a reclamantului de a se plânge efectiv de rele tratamente, Curtea observă că, deşi acesta a formulat plângerea, nici procurorul, nici instanţa nu a solicitat efectuarea unei expertize pentru a se constata eventuale urme de leziuni şi pentru a fi apreciată gravitatea acestora. Curtea reţine absenţa unei astfel de examinări, care ar fi putut fi hotărâtoare pentru confirmarea sau infirmarea acuzaţiilor de rele tratamente. Această lipsă de diligenţă din partea statului a diminuat considerabil şansele ca autorităţile să desfăşoare o anchetă efectivă în speţă.
62. Curtea reţine faptul că aceste deficienţe nu exonerau autorităţile de obligaţia de a folosi toate mijloacele aflate la dispoziţia lor pentru a stabili dacă reclamantul a fost sau nu victima unor rele tratamente aplicate de poliţie, cel mai târziu cu ocazia anchetei desfăşurate ca urmare a plângerii reclamantului din 29 martie 2002 (L.Z., citată anterior, § 35-36).
63. Or, Curtea observă că procurorul nu a audiat decât 2 dintre avocaţii desemnaţi din oficiu, că unul dintre aceştia (A.R.) nu asistase reclamantul la 28 noiembrie 2000 şi că există în continuare îndoieli cu privire la identitatea celuilalt avocat audiat de procuror (L.T.), având în vedere că numele de familie nu sunt identice (a se vedea supra, § 8 şi 25). În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta nu a fost audiat în persoană de procuror. De asemenea, procurorul nu a audiat alţi martori, în special codeţinuţii reclamantului, şi nu a întreprins niciun demers pentru a verifica lista celor 5 potenţiali martori menţionaţi în raportul Comitetului Helsinki din România pentru a susţine acuzaţiile reclamantului. Desigur, din dosar nu reiese faptul că reclamantul a propus martori sau a insistat ca aceştia să fie audiaţi; cu toate acestea, având în vedere gravitatea acuzaţiilor făcute de reclamant, Curtea consideră că era obligaţia procurorului să ia toate măsurile necesare pentru a elucida faptele.
64. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând seama de circumstanţele specifice ale cauzei, Curtea consideră că ancheta desfăşurată de autorităţi a fost insuficientă.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspect procedural.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
65. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (…), de către o instanţă (…) care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (…)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (…)
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;“.
66. În special, reclamantul pretinde că procurorul a refuzat asistenţa sa din partea unui avocat ales la interogatoriul din 28 noiembrie 2000 şi că avocatul desemnat din oficiu nu i-a oferit suficientă asistenţă, având în vedere că acesta a asistat la agresarea sa. În plus, acesta consideră că instanţele nu au încercat să clarifice circumstanţele incidentului din noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, ci s-au limitat să ţină seama de mărturiile poliţiştilor. De altfel, instanţele au ignorat complet declaraţia lui S.C., care a depus mărturie în faţa instanţei că fusese constrâns de procuror să facă declaraţii împotriva reclamantului. În cele din urmă, instanţele nu au luat niciodată în considerare posibilitatea ca, în ciuda depoziţiilor martorilor, poliţiştii să fi fost în stare de ebrietate şi astfel să îşi fi depăşit atribuţiile legale.
A.Asupra admisibilităţii
67. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, susţinând că reclamantul nu a invocat niciun capăt de cerere privind lipsa de eficienţă a apărării sale asigurate din oficiu în cursul procedurilor de apel ori în recurs.
De asemenea, Guvernul susţine că reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni pentru sesizarea Curţii. Astfel, acesta susţine că, în măsura în care judecătoria nu a răspuns plângerii sale, Curtea va putea reţine că acesta nu avea la dispoziţie nicio cale de recurs efectivă pentru a corecta această pretinsă eroare şi că, prin urmare, termenul de 6 luni a început să curgă din data de 15 februarie 2001, dată la care instanţa a pronunţat hotărârea. Or, introducând cererea sa la 12 septembrie 2002, reclamantul nu a respectat termenul stabilit de Convenţie în acest scop.
68. În ceea ce îl priveşte, reclamantul respinge susţinerile Guvernului. În ceea ce priveşte epuizarea căilor de atac interne, acesta pretinde că plângerea sa referitoare la lipsa eficienţei apărării asigurate de avocaţii desemnaţi din oficiu a fost respinsă de parchet, prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 26 aprilie 2005, care nu i-a fost comunicată niciodată. Acesta invocă hotărârea pronunţată de Curte cu privire la cererea sa anterioară (Rupa nr. 1, citată anterior).
69. Curtea face trimitere la raţionamentul pe care l-a dezvoltat pentru a decide respingerea excepţiei privind neepuizarea căilor de atac interne, invocată de Guvern în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie, menţionată anterior (paragrafele 37-41). Aceasta consideră că acelaşi raţionament este valabil în privinţa excepţiei privind capătul de cerere întemeiat pe art. 6. Prin urmare aceasta nu va fi reţinută.
70. În ceea ce priveşte alegaţiile privind nerespectarea termenului de 6 luni, Curtea observă că hotărârea definitivă a fost publicată în speţă la data de 18 aprilie 2002, adică cu mai puţin de 6 luni înainte de data la care a fost introdusă prezenta cerere, la 12 septembrie 2002. În plus, în ceea ce priveşte rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, pronunţată de parchet la 26 aprilie 2005, dat fiind faptul că aceasta nu a fost comunicată niciodată reclamantului, termenul de 6 luni nu se ia în considerare.
De asemenea, Curtea observă că, în Cauza Rupa nr. 1, citată anterior, aceasta a respins o excepţie similară ridicată de Guvern, motivând că omisiunea reclamantului de a informa instanţele cu privire la dificultăţile pe care le întâmpina în pregătirea apărării sale nu poate exonera autorităţile de obligaţia de a reacţiona pentru a garanta eficienţa reprezentării sale (Rupa nr. 1, citată anterior, § 230). Aceasta consideră că circumstanţele celor două cauze fiind similare, în special în privinţa situaţiei speciale a reclamantului, acelaşi raţionament se aplică şi în speţă (a se vedea, de asemenea, mai jos, paragraful 79).
În aceste condiţii excepţiile preliminare ale Guvernului nu pot fi reţinute.
71. În cele din urmă, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, urmează să fie declarat admisibil.
B.Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
72. Reclamantul susţine că lipsa continuităţii în apărarea sa de către avocaţii numiţi din oficiu, precum şi desemnarea acestor avocaţi chiar în ziua actului procesual când era necesară prezenţa lor au afectat considerabil calitatea reprezentării sale. Acesta susţine că menţiunea pe care a făcut-o în mandatul de arestare, conform căreia acesta fusese arestat în lipsa unui avocat (§ 9), se referea la faptul că avocatul numit din oficiu avusese o atitudine pasivă şi nu îi oferise o apărare reală în faţa procurorului.
73. Guvernul remarcă faptul că pe tot parcursul procedurii penale reclamantul a fost asistat de un avocat, fie numit din oficiu, fie ales, şi că acesta nu s-a plâns niciodată baroului de prestaţia avocaţilor săi, nici nu a solicitat procurorului înlocuirea vreunuia din avocaţii desemnaţi din oficiu. Cu ajutorul avocaţilor săi, reclamantul a putut să îşi prezinte apărarea şi cererile sale au putut fi examinate de către autorităţi.
2. Motivarea Curţii
74. Având în vedere că cerinţele paragrafului 3 al art. 6 reprezintă aspecte specifice dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va examina capetele de cerere ale reclamantului din perspectiva acestor două texte coroborate (Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, § 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II, şi Rupa nr. 1, citată anterior, § 221).
75. Curtea face trimitere la principiile generale pe care le aplică în materie de echitate a procedurii penale (Salduz împotriva Turciei [MC], nr. 36.391/02, §§ 50-51, 27 noiembrie 2008, şi Rupa nr. 1, citată anterior, §§ 221-226). În special, Curtea aminteşte că etapa procesuală care se desfăşoară înainte de sesizarea instanţei este, de asemenea, acoperită de garanţiile prevăzute la art. 6 § 3, Curtea stabilind deja că nerespectarea iniţială a acestor garanţii riscă să compromită grav echitatea procesului (Salduz, citată anterior, § 50). În plus, simpla numire a unui avocat nu asigură prin ea însăşi eficienţa asistenţei pe care acesta o poate acorda acuzatului, ci art. 6 § 3 c) obligă autorităţile naţionale competente să intervină în cazul în care carenţele în apărare ale unui avocat numit din oficiu sunt vădite sau dacă sunt informate suficient cu privire la acest lucru printr-o altă modalitate (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37, şi Rupa nr. 1, citată anterior, §§ 225-226).
76. În speţă, Curtea reţine, în primul rând, faptul că reclamantul a acceptat, în lipsa mijloacelor necesare pentru a-şi angaja propriul avocat, să fie reprezentat de un avocat numit din oficiu în cursul cercetării penale. De asemenea, aceasta observă că cel puţin o dată în cursul acestei etape reclamantul a făcut o declaraţie în absenţa unui avocat.
Totuşi, nu reiese clar din dosar dacă era vorba de prima declaraţie a acestuia, iar reclamantul nu susţine acest lucru.
În orice caz, din fapte reiese că este vorba despre un episod izolat şi autorităţile nu au încercat niciodată să limiteze dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat (a contrario, Salduz, citată anterior, § 56). Desigur, reclamantul a declarat în faţa judecătoriei, în timpul interogatoriului, că procurorul îl împiedicase să angajeze un avocat (supra, § 14). Totuşi, Curtea observă că acesta nu a dovedit aceste acuzaţii şi că, în afară de declaraţia olografă sus-menţionată, a fost asistat mereu de un avocat.
77. Curtea reţine faptul că, în această declaraţie, reclamantul a susţinut că cei 2 poliţişti din patrula de securitate erau în stare de ebrietate şi că îl ameninţaseră, argument pe care l-a reiterat pe tot parcursul procedurii.
În plus, în declaraţia respectivă reclamantul susţinea că nu îşi mai aminteşte ce s-a întâmplat după ce a fost arestat pe stradă de poliţişti. Or, atunci când a beneficiat de un avocat, fie numit din oficiu – în faţa procurorului, fie ales – în faţa instanţei, reclamantul şi-a modificat declaraţia iniţială, recunoscând că i-a dat o palmă lui E.A.
Curtea constată că declaraţiile făcute în prezenţa avocatului reclamantului au fost cele utilizate de instanţe pentru a-şi întemeia hotărârile, şi nu declaraţia pe care acesta a dat-o fără reprezentant (a contrario, Salduz, citată anterior, § 57).
78. În cele din urmă reclamantul şi-a retractat în faţa Curţii acuzaţiile conform cărora ar fi fost arestat în absenţa unui avocat (§ 72).
79. Curtea trebuie să reţină faptul că reclamantul nu s-a plâns în faţa autorităţilor naţionale de o deficienţă a reprezentării sale din oficiu; de fapt, reclamantul nu i-a reproşat avocatului numit din oficiu decât faptul că acesta ar fi asistat fără să intervină la violenţele a căror victimă pretinde că a fost. Or, aceste acuzaţii nu au fost dovedite (supra, § 49). În plus, acestea nu fac referire la prestaţia de avocat sau la calitatea apărării şi, prin urmare, nu sunt relevante în speţă.
80. De altfel, ca urmare a plângerilor penale formulate de reclamant, procurorul a concluzionat că acesta beneficiase de o apărare adecvată în cursul procedurii. Totuşi, această constatare ar trebui apreciată cu o oarecare circumspecţie, în măsura în care reclamantul nu a avut posibilitatea de a o contesta, procurorul omiţând să îi comunice Rezoluţia din 26 aprilie 2005 (a se vedea, mai sus, paragraful 39).
81. Curtea observă că în faţa instanţei reclamantul a beneficiat de prezenţa unui avocat ales. Faptul că acesta a schimbat avocaţii de mai multe ori şi că uneori ar fi recurs din nou la avocaţi din oficiu nu poate fi imputat, în niciun caz, statului.
82. Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, prezenţa în faţa instanţelor a apărătorilor aleşi a putut remedia eventualele dificultăţi legate de reprezentarea sa în faţa parchetului, cu atât mai mult cu cât acesta şi-a menţinut declaraţiile pe tot parcursul procedurii şi nu s-a plâns de ineficienţa apărării sale din oficiu.
83. Apreciind procedura în ansamblul ei, Curtea ajunge la concluzia că autorităţile au luat măsuri adecvate pentru a-i garanta reclamantului o apărare şi o reprezentare evective.
84. În cele din urmă, având în vedere informaţiile pe care le are la dispoziţie şi întrucât nu poate avea cunoştinţă decât în mod limitat de erorile de fapt sau de drept imputate jurisdicţiilor interne, cărora le revine cu prioritate sarcina de a examina faptele şi de a interpreta şi aplica dreptul intern (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere 1997-VIII; şi García Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), Curtea consideră că nu există nicio aparenţă de arbitrar în modul în care instanţele interne au judecat acţiunea penală îndreptată împotriva reclamantului.
85. În consecinţă, nu a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art.6 § 1 şi 3 c) din Convenţie.
IV.Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie
86. Invocând art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 3, reclamantul se plânge de faptul că în dreptul român nu există o cale de atac efectivă care i-ar fi permis să se plângă de relele tratamente din data 28 noiembrie 2000 şi să remedieze încălcările pretinse. Art. 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de (…) Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Asupra admisibilităţii
87. Guvernul atrage atenţia asupra faptului că nu a identificat în formularul depus de reclamant un eventual capăt de cerere care să se refere la pretinsa absenţă a unei căi de atac pentru a se plânge de violenţele la care ar fi fost supus reclamantul la 28 noiembrie 2000.
88. Reclamantul face trimitere la formularul de cerere.
89. Asemeni reclamantului, Curtea observă că acesta a prezentat într-adevăr capătul de cerere în formular. Prin urmare, argumentul Guvernului nu poate fi reţinut.
90. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
91. Reclamantul consideră că nu a avut la dispoziţie o cale de atac efectivă.
92. Guvernul reiterează argumentele pe care le-a prezentat din perspectiva art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte căile de atac aflate la dispoziţia reclamantului. Acesta invocă Hotărârea Stoica, citată anterior, §§ 101-110.
2. Motivarea Curţii
93. Curtea face trimitere la principiile generale care decurg din jurisprudenţa sa referitoare la art. 13 din Convenţie (Rupa nr. 1, citată anterior, §§ 185-186).
94. Aceasta aminteşte că a concluzionat deja, în speţă, că reclamantul a invocat un capăt de cerere justificabil din perspectiva art. 3 din Convenţie (supra, § 58). Prin urmare, art. 13 este aplicabil în speţă (Rupa nr. 1, citată anterior, § 187, şi Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 83, 26 iulie 2007).
95. Curtea consideră că plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, formulată în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, calea de atac invocată de Guvern, nu ar fi fost efectivă în speţă din motivele pe care le-a menţionat cu ocazia analizei art. 3, sub aspect procedural (supra, § 37-41).
96. În plus, Curtea constată că Guvernul nu prezintă niciun element de natură să conducă la o concluzie diferită în temeiul art. 13, nici nu propune alte căi de atac care ar fi putut îndeplini cerinţele articolului respectiv.
97. Prin urmare, aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenţie în această privinţă.
V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
98. Conform art. 41 din Convenţie:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
99. Reclamantul pretinde 123.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, în principal, din cauza relelor tratamente aplicate de agenţii statului şi ca urmare a lipsei reacţiei autorităţilor la plângerile sale.
100. Guvernul susţine că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi suma solicitată de reclamant. În plus, acesta susţine că suma este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie şi că o constatare a existenţei unei încălcări a Convenţiei ar putea constitui prin ea însăşi o reparaţie suficientă a prejudiciului moral ce se pretinde a fi fost suferit.
101. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi încercat puternice sentimente de umilinţă, nelinişte, frustrare şi nesiguranţă, cauzate de lipsa reacţiei autorităţilor la doleanţele sale (Rupa nr. 1, citată anterior, § 251).
102. De asemenea, aceasta observă că art. 465 din Codul de procedură penală oferă oricărei persoane care a obţinut o hotărâre definitivă din partea Curţii posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii interne pentru a obţine repararea încălcării constatate.
103. În lumina considerentelor precedente, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 5.200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
104. Reclamantul solicită totodată 6.800 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, din care 50 EUR pentru cheltuielile de corespondenţă şi 6.750 EUR pentru onorariul avocatului, sumă care urmează să îi fie plătită direct reprezentantului său.
105. Guvernul susţine că cererea reclamantului referitoare la onorariul avocatului este speculativă şi exagerată.
106. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de jurisprudenţa sa, Curtea apreciază rezonabilă suma de 5.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului, sumă care urmează să fie plătită direct domnului Dan Mihai (Marian Niţă împotriva României, nr. 28.162/05, § 67, 7 decembrie 2010).
C. Dobânzi moratorii
107. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA
1. declară, în unanimitate, restul capetelor de cerere admisibile;
2. hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material;
3. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural;
4. hotărăşte, cu 4 voturi la 3, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie;
5. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 13 din Convenţie;
6. hotărăşte, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie:
(i) 5.200 EUR (cinci mii două sute euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru cheltuielile de judecată, sumă ce se va plăti direct domnului Dan Mihai, care a reprezentat reclamantul în calitate de avocat;
b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
c) că de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
7. respinge, cu 4 voturi la 3, cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 iulie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Josep Casadevall, Santiago Quesada,
preşedinte grefier
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexată la prezenta hotărâre opinia separată a judecătorilor Gyulumyan, Ziemele şi Poalelungi.
Opinia separată a judecătorilor Gyulumyan, Ziemele şi Poalelungi
1. Nu putem subscrie la concluzia neîncălcării art. 6 § 1 şi 3 c), la care a ajuns majoritatea în prezenta cauză. În special, amintim că etapa procesuală care se desfăşoară înainte de sesizarea instanţei este, de asemenea, acoperită de garanţiile prevăzute la art. 6 § 3, Curtea stabilind anterior că nerespectarea iniţială a acestor garanţii riscă să compromită grav echitatea procesului (Salduz împotriva Turciei [MC], nr. 36.391/02, §§ 50-51, 27 noiembrie 2008, § 50). În plus, simpla numire a unui avocat nu asigură prin ea însăşi eficienţa asistenţei pe care acesta o poate acorda acuzatului; art. 6 § 3 c) obligă autorităţile naţionale competente să intervină în cazul în care carenţa unui avocat numit din oficiu este vădită sau dacă sunt informate cu privire la acest lucru printr-o altă modalitate (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37, şi Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58.478/00, §§ 225-226, 16 decembrie 2008).
2. În speţă, observăm, în primul rând, că reclamantul, în lipsa mijloacelor suficiente pentru a-şi angaja propriul avocat, a acceptat să fie reprezentat de un avocat numit din oficiu în cursul urmăririi penale.
Cu toate acestea, cel puţin o dată în cursul acestei etape reclamantul a făcut o declaraţie fără prezenţa unui avocat. Rezultă că statul nu a asigurat prezenţa unui apărător pentru acest act, care a avut loc chiar la începutul urmăririi penale şi, prin urmare, era de natură să compromită grav echitatea întregii proceduri penale.
3. În plus, observăm că, în faţa parchetului, cel puţin 3 avocaţi diferiţi au fost desemnaţi din oficiu pentru a reprezenta partea în cauză pentru actele de procedură. De asemenea, desemnarea acestora pare să fi avut loc chiar în ziua actului în cauză.
În aceste circumstanţe este greu de crezut că avocaţii în cauză au dispus de timpul necesar să studieze dosarul şi, după caz, să discute cu reclamantul pentru a pregăti apărarea acestuia (Daud împotriva Portugaliei, 21 aprilie 1998, § 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II, şi Goddi împotriva Italiei, 9 aprilie1984, § 31, seria A nr. 76).
Cu siguranţă, în faţa instanţei, reclamantul a beneficiat de prezenţa unor avocaţi aleşi. Cu toate acestea, considerăm că prezenţa acestora alături de reclamant, în faţa instanţelor, nu a putut remedia lacunele în ceea ce priveşte reprezentarea acestuia în faţa parchetului.
4. În această privinţă, Guvernul nu a putut stabili că o plângere la barou referitoare la aspectele invocate ar fi constituit o cale de atac efectivă. De fapt, nu vedem cum ar fi fost posibil acest lucru, în măsura în care problema din prezenta cauză nu rezultă din acte individuale ale avocaţilor numiţi din oficiu, ci mai degrabă din caracterul discontinuu al apărării şi din lipsa de timp pentru ca avocaţii să poată pregăti cauza. Or, aceste aspecte sunt mai degrabă legate de sistemul care, cel puţin în speţă, a permis autorităţilor să numească avocaţi diferiţi, chiar în ziua actului de procedură în cauză, fără să le ofere posibilitatea de a se familiariza cu dosarul reclamantului sau de a discuta cu acesta.
În orice caz, reclamantul a adus la cunoştinţa autorităţilor lacunele reprezentării sale din oficiu; în special, acesta s-a plâns, atunci când a fost audiat de judecătorie, că avocatul numit pentru apărarea sa ar fi asistat, fără să intervină, la violenţele a căror victimă pretinde că a fost, dar plângerea sa nu a primit niciun răspuns.
5. Deşi reclamantul nu a putut dovedi faptul că a fost supus unor violenţe în prezenţa avocatului, este posibil ca însuşi faptul că era convins de acest lucru să îi fi slăbit în mod rezonabil încrederea în sistemul de asistenţă din oficiu.
În plus, ca urmare a plângerilor penale formulate de reclamant, procurorul a concluzionat că acesta beneficiase de o apărare adecvată în cursul procedurii. Totuşi, reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta aceste concluzii, în măsura în care procurorul nu i-a comunicat Rezoluţia din data de 26 aprilie 2005.
6. Pentru motivele menţionate anterior, considerăm că autorităţile nu au luat măsuri pentru a garanta reclamantului o apărare şi o reprezentare efectivă şi, astfel, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a reacţiona pentru a garata efectivitatea reprezentării acestuia.
Concluzionăm că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 şi 3 c) din Convenţie.
Lasă un răspuns